Am început să investesc încă de la 17 ani, la începuturile pieței de capital românești când, atras de randamentele Fondului Național de Investiții (deh, nimeni nu e perfect, tocmai din acest motiv este necesar să cunoști și să fii informat tot timpul) am început să studiez modul în care aceștia obțin randamentele ridicate prezentate. Faptul că investeau în acțiuni cotate la bursă, recunosc, mi-a atras atenția pentru că, student fiind la finalul anilor 90, banii te ajutau să îți îndeplinești multe dintre vise.
În primul rând, imaginați-vă că la data respectivă, pentru a cumpăra sau a vinde o acțiune trebuia să mergi la sediul brokerului și să completezi fizic un ordin de tranzacționare pentru ca acesta să îl introducă în sistem.
În al doilea rând, pe finalul deceniului încă te conectai la Internet prin dial-up (dacă nu știi ce este asta, caută pe Google). Sursele de informare erau puține și, în mare parte, erau pur teoretice – cărți despre burse și investiții găseai doar în limba engleză pe noul apărutul site Amazon, iar date despre companiile cotate la bursă aveai în ziarele tipărite.
În al treilea rând, „a investi” însemna în acea perioadă mai mult un pariu, tocmai pentru că lipseau date despre companii, dar mai ales pentru că piața era extrem de manipulată. Cotațiile erau influențate arbitrar, mulți actori ai pieței aveau informații utile (a se citi confidențiale) înaintea celorlalți, reglementarea era sublimă dar lipsea cu desăvârșire, așa că la acel moment pentru a avea profit era important de a te lipi cumva de acele acțiuni care creșteau.
Iarăși, un concept din ciclul – „nu ne vindem țara, o furăm noi” a fost celebrul Program de Privatizare în Masă, prin care toți cei care împliniseră 18 ani la finalul anului 1996 au primit posibilitatea de a deveni acționari la o companie de stat. Undeva la 18 milioane de români au primit niște hârtii, celebrele cupoane – care erau de fapt, acțiuni nominative la diverse societăți comerciale cu capital de stat și care dovedeau că deții o cotă parte din capitalul acelei societăți.
Erau zile când diverși afaceriști veneau cu saci (da, saci) întregi pline de cupoane să le vândă brokerilor și toată lumea era mulțumită: acționarul – primise ceva în schimbul hârtiei care oricum nu reprezenta nimic pentru el, afaceristul – pentru că vindea acțiunile la un preț mai mare, brokerul – încasa un comision la vânzare de la afacerist și făcea chiar și speculă la rândul lui, pentru că îi dădea afaceristului un preț mai mic decât cotația oficială, statul – pentru că încasa comision la fiecare tranzacție în parte.
Prima investiție în acțiuni cotate am făcut-o la data de 1 noiembrie 1999, cumpărând 1.000 de acțiuni SIF4 Muntenia la 400 de lei per acțiune, 4 milioane de lei vechi. Deși deschisesem un cont de tranzacționare la o societate de brokeraj de ceva timp, lipsa de cunoștințe, frica de a nu alege compania corectă și de a pierde bani au stat în calea primei investiții câteva luni de zile. Pur și simplu, în data de 1 noiembrie m-am nimerit la sediul brokerului cu scopul de a mai discuta cu acesta și de îmi clarifica anumite concepte.
După o săptămână și ceva, am trecut din nou pe la broker să văd ce mai fac acțiunile mele. Nu mică mi-a fost mirarea să le regăsesc la prețul de 1.200 de lei per acțiune, după ce acestea crescuseră zilnic cu plafonul maxim – la Bursa de Valori București încă există acest plafon maxim de variație zilnică al unei acțiuni. Nu am stat prea mult pe gânduri după o asemenea creștere de 300% și am vândut.
Și atunci am decis că vreau să aplic dictonul „efort minim, efect maxim” și că tot ceea ce vreau de la viață este să investesc pentru a mă putea bucura de viață la o vârstă cât mai tânără. Evident că multe dintre următoarele tranzacții au fost în pierdere, „norocul începătorului” nu ține la nesfârșit… Cel mai mult am învățat pe principiul american „learning by doing”, din practica tranzacțiilor. Am început să citesc ziarele economice ale vremii, să citesc orice carte din domeniu care îmi cădea în mână, să învăț conceptele și să le aplic în propriile investiții.
Cam aceasta era peisajul bursier în România în primii ani după reînființarea Bursei de Valori București la finalul lui noiembrie 1995: o atmosferă de bazar amestecată cu o aură de superioritate și de western prăfuit. Și, deși pare că ne-am depărtat de acele vremuri, suntem încă la ani-lumină distanță de ceea ce înseamnă o piață de capital adevărată. Este nevoie de multă educație și cultură financiară pentru a atinge acest deziderat.
Adrian Barbu, consultant de investiții autorizat
